Emotii din cerneala

            Trimite o scrisoareca in vremurile bune!

    Cel mai vechi text datat, cunoscut pana acum, redactat in limba romana, este din anul 1521 si este cunoscut ca ”Scrisoarea lui Neacsu”. Este drept ca nu a fost o scrisoare de dragoste. Scrisoarea reprezenta un avertisment pentru primarul orasului Brasov, Hanas Begner, referitor la miscarile ostilor turcesti la Dunare, trimis de boierul roman Neacsu din Campulung.

            Au fost insa frumoase timpuri in care scrisorile erau unica forma de comunicare. Pare incredibil, dar a existat o vreme in care toata lumea scria de mana, in care nu existau e-mailul, sms-ul, whats app-ul, facebook-ul si multe alte forme de comunicare tehnologizate. Pur si simplu, oamenii se asezau la birou, luau o foaie de hartie (de multe ori, de o eleganta desavarsita) si isi asterneau gandurile. Va mai puteti imagina oare emotia aceea pe care ti-o da intimitatea propriilor tale ganduri? Emotia pe care o simti gandindu-te oare cum va reactiona cel sau cea careia ii scrii? Puteti sa simtiti tihna aceea in care gandurile se transforma in cuvinte bine alese, caligrafiate cu grija in cerneala? Va puteti imagina bucuria de a primi un plic parfumat sau un plic cu sigiliu in care sa stiti ca s-au adunat toate gandurile bune doar pentru voi? Maini tremurande care rup repede plicul pentru a-i descoperi continutul de poveste. O cutie speciala pentru scrisori in care sa pastrezi corespondența cu parfum de tinerete, de joc, de frumos, de pasiune.

            Pare greu de imaginat tot acest ceremonial aproape sacru intr-o epoca a vitezei, a vorbelor aruncate la intamplare, fara grija si iubire pentru limba romana, pentru acuratete, pentru stil, pentru frumos. Dar inca se poate! Inca mai putem fi romantici autentici, romantici ca la carte, nu niste romantici teleghidati care repetam aceleasi gesturi goale. Noi scriem si livram scrisori pentru voi, avem nevoie doar de cateva detalii pentru ca fiecare cuvant imbratisat de cerneala sa ajunga la sufletul celui sau celei alese.

             Va las acum drept inspiratie una dintre scrisorile pe care Mihai Eminescu i le-a trimis Veronicai Micle, un fragment doar dintr-o corespondentă atat de bogata si atat de plina de inima.

scrisoare-calc-transp

   ”Iunie 1882

   Ingerul meu blond,

Te-as acoperi toata cu sarutari, cum argintarii imbraca cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, daca ai fi de fata; as face-o in gand, daca n-as fi atat de gelos precum sunt. Tu imi faci imputarea ca nu-ti vorbesc de loc de amor – dar tu nu stii ca amorul meu e un pahar in adevar dulce, dar in fundul lui e plin de amaraciune. Si acea amaraciune, care-mi turbura pururea amintirea ta, e acea gelozie nebuna, care ma face distras, care ma amaraste si cand esti de fata, si cand nu esti. Veronicuta mea, daca acest sentiment care tampeste mintea si stinge-n om orice curaj de viata, n-ar invenina pururea zilele si noptile mele, daca n-ar fi ingredienta fatala a oricarei gandiri la tine, as fi poate in scrisorile mele mai expresiv si mai vorbaret. Tu trebuie sa stii, Veronica, ca pe cat te iubesc, tot asa – uneori – te urasc; te urasc fara cauza, fara cuvant, numai pentru ca-mi inchipuiesc ca razi cu altul, pentru care rasul tau nu are pretul ce i-l dau eu si nebunesc la ideea ca te-ar putea atinge altul, cand trupul tau e al meu exclusiv si fara impartasire. Te urasc uneori pentru ca te stiu stapana pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urasc presupuind ca ai putea darui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu as fi cu tine, decat departe de lume, unde sa n-am nici a te arata nimanui si linistit nu as fi decat inchizandu-te intr-o colivie, unde numai eu sa am intrarea. Si aceasta amaraciune e uneori atat de mare, incat pare c-as fi vrut sa nu te fi vazut niciodata. E drept ca viata mea ar fi fost saraca, ar fi fost lipsita de tot ce-i da cuprins si inteles, e drept ca nu te-as fi strans in brate, dulce si alba amica, dar nici n-as fi suferit atat, nici n-as fi trait pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de talhari. Oare acel om, pururea in pericol de a-si arunca viata pentru acel tezaur si pururea in pericol de a-l pierde, nu-si zice in sine uneori ca, cu toate ca iubeste tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai putin nefericit sa nu-l fi avut? Asa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasa in padure, cu toate acestea-l iubeste mai mult decat viata. Asa te iubesc si eu – mai mult decat viata, mai mult decat orice in lume si pururea cu frica-n san, as vrea sa mor or sa murim impreuna, ca sa nu mai am frica de-a te pierde. Ti-am spus, Nicuta, ca pentru mine viata s-a incheiat. Ce-mi mai spui tu, ca sper sa aflu alt amor cu usurinta si ca nu apreciez indestul dragostea ta? Nu mai sunt in stare si nu voi mai fi de-a iubi nimic in lume, afara de tine.

Dac-ai cunoaste aceasta mizerie sufleteasca care ma roade, daca ai sti cu cata amaraciune, cu cata neagra si urata gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea ca nu-ti scriu uneori o vorba de amor. In acel moment te-as saruta, te-as desmierda, dar te-as ucide totodata.

Momotelule, iti sarut manile tale mici si genunchii tai cu gropite si gura ta cea dulce si parul si ochii si coatele si toata, toata te sarut si te rog, te rog mult sa nu ma uiti deloc, desi poate tocmai cand vei sti ca te iubesc, nu vei mai pune nici un pret pe iubirea lui Emin.”

Tu pentru cine ai scrie astfel de randuri?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *